Printre oamenii de ştiință care au descoperit neasemuitele frumuseți ale Balcicului se numară şi geograful Gheorghe Vâlsan, inedita sa descoperire  fiind  împărtășită  publicului larg  prin editarea unei cărţi despre Balcic, apărută în anul 1927, cu titlul Coasta de Argint şi în care, rigiditatea exprimării unui om de ştiinţă este înlocuită cu observaţii sensibile de adevărat scriitor, prin care dezvăluie exotismul acestui oraş, definindu-i şi calitatea esenţială de sit oriental:

„Există în ţara noastră un ţinut de o frumuseţe de basm. Avem o fereastră deschisă spre feeriile Orientului, fereastră prin care, până acum, nu au privit decât pictorii noştri şi artista, de o înţelegere atât de subtilă a frumuseţilor naturii, care e Maiestatea Sa, Regina… Un mic rai, în care realitatea e atât de apropiată de vis încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă. Acest ţinut românesc, admirabil şi atât de puţin cunoscut, este Coasta de Argint”.

Alături de cei doi oameni de ştiinţă ai timpului pomeniţi mai sus, îl putem aminti şi pe geograful Ion Simionescu care, vizitând Balcicul, are prilejul de a scrie apoi un articol intitulat Balcic, în care găsim descrieri evocatoare, atât ale vechiului, cât şi ale noului oraș: „Trecutul,… învăluit în tainele legendelor frumuseţilor naturii … e însă menţinut pe de-a-ntregul, ceea ce aruncă peste oraş un val de exotism”.  Autorul îşi foloseşte, mai departe, resursele lirismului pentru a descrie pitorescul locului şi pentru a surprinde transformarea prilejuită de invazia artiştilor : „Dar mai e un Balcic nou, o întrupare de basm, e Balcicul zidit de pictori şi visători …Balcicul, ce a pătruns triumfal, pentru totdeauna, în pictură. În această artă, Balcicul a creat un adevărat curent, cu putere de şcoală”.

Pe lângă regina Maria, care a decis destinul Balcicului prin ridicarea castelului Tenha Juvah, una din personalitățile marcante ale culturii române, Octavian Moşescu ( publicist, editor, memorialist, colecționar de artă și epigramist, născut la Râmnicu Sărat în 1894, fost director al gimnaziului și primar  al Balcicului în două mandate, 1931 – 1932 și 1938 -1940), are merite incontestabile în  animarea vieţii culturale a oraşului, înţelegând să sprijine cu toate forţele prezenţa artiştilor la Balcic, loc pitoresc şi încărcat de lumină, constituind osmoza perfectă între natură şi oameni, între sentiment şi imagine, între trup şi suflet.

Balcicul, o „veritabilă  Mecca” pentru artiştii români

Remarcabil prin virtuţile sale picturale şi deţinând toate acele  calităţi sensibile pentru ochii și inima unui artist, Balcicul va deveni o „veritabilă  Mecca” pentru o întreagă pleiadă de artiştii români din idealizata noastră perioadă interbelică,timp în care aceştia au format, sub bagheta atât de generoasă din punct de vedere spiritual, a lui Octavian Moşescu,  o adevarată şcoală  de pictură şi au creat inestimabile comori picturale. Iată ce nota Emanoil Bucuța legat de acest fenomen artistic,  în revista Boabe de grâu: ”Şcoala Balcicului nu putea să fie decât o şcoală de lumină, şi mai puţin de exotism oriental. Toate pânzele şi desenele venite de-acolo cânt acest cântec al soarelui, care nicăieri în altă parte nu străluceşte mai curat şi nu vibrează mai cromatic din întâlnirea lui cu lucrurile. Fiecare ceas al zilei înseamnă o nouă şi nouă schimbare de decor: Natura îşi anină tot alte podoabe, prin treceri încete care dau tot mai mult fiorul nesfârşitului. Albastrul de acum nu mai seamănă cu albastrul de-adineauri şi trandafiriul de aici e altul decât pembeul de-alături, cânepiul malului altul decât tutuniul unui perete coşcovit. Mulţimea lucrărilor din Balcic, ale aceluiaşi pictor, se datorează nu numai belşugului de motive, ci luptei cu sine însuşi şi cu o materie nespus de fugătoare. Fiecare grup de case, fiecare perspectivă, fiecare cafenea, fiecare cadână au fost zugrăvite de mai multe ori, de mai mulţi. Unii, care au venit cu o formă apăsat conturată, au ajuns să topească totul în atmosferă, alţii, aburoşi şi prieteni ai petei puse de dragul ei, s-au trezit înmănunchind impresiile şi individualizând.  Cine a urmărit fie şi fără ochi de artist plastic, toate creşterile şi scăderile luminii, de când se înverzeşte marea în zori şi apoi se poleieşte, înălbind faleza, şi până când se umple de un vânăt, care e un vânăt numai al Balcicului, începe să înţeleagă această îngenunchere.”

(Va urma)