Coordonatele geografice şi climatice de excepţie, combinaţia stranie dintre mare şi deal reprezentă o altă provocare pentru artişti, Balcicul constituind pentru pictorii noştri un înlocuitor al lumii mediteraneene deşi, aşa cum afirma Mihail Sebastian: „Balcicul nu are nimic mediteranean… Ceea ce îi dă suflet propriu şi o sfăşietoare poezie este asprimea pământului său, relieful chinuit al dealurilor, albul nemilos al acelor pereţi de var şi lut ars pe care te miri că nu găseşti urma flăcărilor ce s-au stins. Lumina Balcicului este violentă, copleşitoare, fără umbră, fără odihnă. Numai vecinătatea mării reuşeşte să o înduplece. Puţină oboseală, puţină tandreţe nu capătă această lumină decât în ceasurile de seară. Atunci culorile se deschid, iar încremenirea dealurilor devine mai puţin austeră”.

Atmosfera creaţiei artiştilor era remarcabil influenţată şi de starea de spirit, absolut unică pe care o imprima libertatea comportamentală, un nonconformism benefic, care avea să contribuie finalmente la concretizarea actului artistic: „A fi neglijent, a fi desculţ, a fi mai mult despuiat decat îmbrăcat este la Balcic nu atât un semn de nepăsare, cât o tacită lege socială… Face parte din farmecul Balcicului a locui într-o casă fără lumină electrică, a nu avea apă curgătoare, a fi prost servit la masă, a primi scrisorile cu mare întarziere, a nu citi ziare […] Dar atracţiunea Balcicului este tocmai această viaţă înceată, orientală, care se perindă aici. ”, afirma Camil Petrescu.

Toate acestea au fost determinante pentru stabilirea unei legături între sufletul şi paleta fiecărui pictor, legătură care va depăşi limitele timpului.

Rolul determinant al lui Octavian Moşescu în atragerea şi stimularea tinerilor intelectuali (artişti, poeţi, scriitori, actori etc.) care poposeau la Balcic, atraşi de ineditul locului, este de netăgăduit. Casa sa era un loc de pelerinaj deschis în care aceştia se întâlneau pentru a schimba impresii de tot soiul sau pentru a admira peisajul ce se deschidea de pe terasa casei sale. Meritul cel mai important al său este acela de a fi reuşit să creeze şi să întreţină o ambianţă unică pentru pictura şi cultura românească. Pentru a-i lega mai strâns de viaţa oraşului, le-a donat locuri de case, unii dintre artişti ataşându-se, datorită acestei iniţiative, pentru totdeauna de oraş.

Nu putem astăzi să nu ne punem întrebarea: cum ar fi fost Balcicul fără Regină, fără Moșescu, fără artiști…

Balcicul devine locul ce avea să se identifice cu pictura şi în care se formează un fel de „şcoală fără seamăn a picturii româneşti” „în care fiecare şi-a putut găsi inspiraţia şi încercarea propriei personalităţi”, după cum aprecia Doina Păuleanu, un nesecat izvor pictural. Populaţia amestecată conferea, pe lângă originalitatea peisajului, un pigment cu totul exotic, adorat de pictorii care au reacţionat primii la oferta deosebit de generoasă pe care Balcicul o oferea. Ponderea pictorilor atinşi de efectul Balcic în istoria artei plastice româneşti este uimitoare. Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Lucian Grigorescu, Dumitru Ghiaţă, Cecilia Cuţescu-Storck, Henri Catargi, Camil Ressu, Victor Brauner, Paul Miracovici, Oscar Han, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, Marius Bunescu, râmniceanul Iorgulescu-Yor sau buzoienii Ştefan Popescu şi Margareta Sterian, au fost, cu toţii, contaminaţi atât de efectul Balcic, cât şi de efectul Moşescu,dând naştere unor creaţii proteice, pline de substanţă dar şi de savoare, fiecare dintre ei supunând propriei viziuni subiectele oferite de acest loc. Alte numeroase plasticiene române (Lucia Dem. Bălăcescu, Michaela Eleutheriade, Magdalena Rădulescu, Cella Delavrancea, Medi Wexler Dinu ş.a.) au frecventat cu ardoare oraşul luminii şi al culorilor, a cărui chemare exercitată de terasele albe, de fântânile cu apă dulce, de labirintul grădinilor Cuibului Singuratic – cum i se spunea castelului Reginei Maria -, nu putea fi ignorată. După pictori, care au șlefuit, în funcţie de temperamentul specific al fiecăruia, „acest diamant multifaţetat al coroanei” (Emil Niculescu), au urmat scriitorii, mondenii şi politicienii, toţi căutând sau inventând pretexte pentru a descinde în acest loc minunat.

Pentru Octavian Moşescu, care dinamizase încă din adolescenţă mişcarea literară din Râmnicu Sărat, dovedind o precoce vocaţie de animator cultural, Balcicul a fost un nou prilej de a-şi pune în valoare calităţile. Astfel, pentru a doua oară primar al Balcicului (1938-1940), Octavian Moșescu și-a continuat rolul de factor catalizator al şcolii de pictură de la Bacic, artiștilor amintiți mai sus alăturându-se aprintre alţii, Ştefan Dimitrescu, Vasile Popescu, soţii Samuel Mützner şi Rodica Maniu sau Nutzi Acontz, care veneau la Balcic primăvara şi plecau toamna: „Moşescu e un mediteranean ce îşi conduce prietenii pe aceste întinderi acvatice propice destinderii şi dialogurilor subtil exersate. Vapoare, cabine, artişti versus pivniţe, butoaie, creatori : iată cele două versante ale unei vieţi având artiştii ca termen de legătură. Moşescu a fost un acompaniator al lor, aşa cum, într-un fel am fost şi eu unul al regizorilor…”, nota George Banu.De asemenea, a fost principalul catalizator al înființării Muzeului din Balcic, pentru deschiderea căruia a depus remarcabile eforturi și pentru care a donat importante lucrări din colecția sa.Mai târziu, de la distanță, nevoit să părăsească orașul iubit, el a continuat să vegheze asupra lui, evenimentele istorice care au urmat nefiind suficient de puternice pentru a-i tăia aripile imense ce i-au menținut și i-au perpetuat zborul prin cultura românească, ani de-a rândul.

Nu putem astăzi să nu ne punem întrebarea: cum ar fi fost Balcicul fără Regină, fără Moșescu, fără artiști, într-un cuvânt, fără cei care, datorită unei sensibilități aparte nu i-ar fi descoperit, nu i-ar fi intuit și nu i-ar fi promovat calitățile unice ? Simțim că trebuie să facem mai mult pentru ca acest loc minunat să nu își piardă farmecul și candoarea, puritatea și poezia, miresmele și culorile inconfundabile.

Va urma