Valenţele picturale şi pitorescul peisajului oferit de acest oraş de la malul mării fuseseră descoperite în anul 1913, când geologul George Munteanu Murgoci, împreună cu un grup de cercetători, făcea o călătorie de-a lungul litoralului proaspăt anexat. Acesta, vrăjit de frumuseţea locului şi-a exprimat entuziasmul prin următoarele cuvinte: «Vedeţi, dragii mei, acolo e Golful de Argint, acolo mi-aş dori să am o colibă cât de mică» – aşa luând naştere Coasta de Argint.

Tot în 1913, legat de începuturile noului oraş, Emanoil Bucuţa nota: «Balcicul de jos nu se făcuse. În locul palatului şi teraselor umblau morile. Un cafegiu cu fes şi cu picioarele goale aducea pe o tavă o filigeana aburind şi un rahat venind din insulele îndepărtate şi se pierdea pe după colţ ca într-o firidă. Ramâneai singur cu filigeana, cu rahatul şi cu zeii vechi ai mării».

Descoperirea cu adevărat a Balcicului ca sit pentru artişti este atribuită însă, pictorului Alexandru Szatmary care a însoţit-o pe Regina Maria într-o călătorie prin Dobrogea, în anul 1924,  popasului pentru Balcic fiindu-i alocat o ora de vizită. Acest popas avea însă, să se întindă pentru Regină,  pe durata unei vieţi întregi:

«Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine. Trebuia să ajung stăpâna acestui colţ de pământ – aveam nevoie de el […] Şi într-adevăr acest loc de vis deveni al meu. Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit-o Tenha-Juvah, ceea ce înseamnă, pe turceşte, Cuibul Singuratic».

Casa ce evocă silueta unei moschee, la care face referinţă Regina Maria, Palatul Regal, avea să devină, cu timpul, simbolul Balcicului, ea constituind şi astăzi cea mai importanta atracţie de turism cultural a oraşului. O descriere foarte fidelă a  Palatului o face Balcica Măciucă în cartea sa, Balcic:

«Regina a vrut să clădească fără să schimbe nimic din specificul regiunii. Totul trebuia păstrat: casele turceşti, uliţele strâmte, fântânile – popasuri de odihnă şi rugă. […] Palatul cu grădinile lui era de fapt o parte a Balcicului. […] Totul alb, cu linii simple, amintind stilul constructiv turcesc. Catul de sus mai ieşit peste cel de jos, o clădire răsărită parcă din mare, înconjurată de prispe din piatră printre care se strecurau canale înguste cu apă curgatoare, prispe peste care se revărsa bogăţia florilor. Prin acest dialog între natură şi arhitectură, Regina a dat viaţă visului de a face din grădina palatului un Eden în care irişii, florile ei preferate, să-i ducă amintirea peste veacuri».

ANA MARIA MĂCIUCĂ