MOTTO : „Pictura este o profesie pentru nevăzători. Pictorul nu pictează ceea ce vede, ci ceea ce simte. „ – Pablo Picasso

Cu ceva timp în urmă l-am cunoscut, în orașul de la poalele Pietricicăi ,pe unul dintre cei mai talentați și importanți artiști din Piatra Neamț,pictorul Ioan POPEI.Mărturisesc că din primele minute ale conversației noastre am fost impresionat de fascinantul său mod de a relaționa, calificat, strălucitor și intrigant intelectual și de cunoștințele sale complete despre mișcările artistice ale secolului XX. Această impresie a fost apoi confirmată de temperamentul artistului – amabil, sensibil, generos și legat cu pasiune de locurile în care s-a născut.

Ioan POPEI s-a născut la 15 iulie 1954 la Agapia,locul unde poți simți veșnicia și taina existenței lui Dumnezeu privind picturile lui Nicolae Grigorescu,Vocația artistică și-a manifestat-o încă din copilărie,simțindu-se atras de abisul lăuntric al sensibilității,primele sale încercări mai evidente fiind desenul,sculptura și poezia. Paradoxal,a fost atras mai mult de oameni și mai puțin de peisaje sau flori. Încă din şcoala generală avea tendinţa de a desena zilnic câte ceva,fiind surprins chiar de profesoara de limba română pe când îl portretiza pe Eminescu..Mai târziu, a devenit colaboratorul permanent al ”Gazetei de perete” a Căminului Cultural din Agapia ,încercând să suprindă în caricaturile sale anumite „metehne” ale sătenilor.

Și-a descoperit abilitatea pentru pictură, dupa cum mărturisește artistul , atunci când, dintr-o dată, a simțit un imbold „ciudat” de a lua pensula si a picta. Deși la terminarea gimnaziului și-a dorit să urmeze studiile Liceului de Artă din Iași, artistul a întâmpinat opoziția părinților care ar fi dorit ca băiatul lor să devină pădurar sau preot, acestea fiind considerate meserii foarte bănoase.Confundând meseria de pictor cu cea de zugrav,părinții l-au convins,în cele din urmă, să urmeze Liceul de Chimie din Piatra – Neamț.

Ioan Popei a continuat însă să picteze în paralel, lucrând în același timp în industria chimică în Săvinești, în mină și în construcții, fără a renunța la pasiunea sa. Artistul a pictat până în 1989 doar peisaje și flori, lansându-se în pictura de icoane după revoluție, domeniu în care s-a specializat repede și cu un real succes. Inițial, artistul picta icoane pe bucățele de lemn, până când a descoperit manualul „Erminia picturii bizantine” scris de Dionisie din Furna,un manual care se găsea foarte rar pe vremea lui Nicolae Ceaușescu și pe care l-a primit de la cunoscutul preot și pictor nemțean, Varahil Moraru. Astfel, a început ulterior să lucreze la nivel profesionist,fiind infuențat de pictorul rus Andrei Rubliov, considerat a fi unul dintre cei mai mari pictori de icoane ai tuturor timpurilor.Treptat, icoanele sale au început să aibă succes, mai ales peste hotare,când după expoziţiile avute în Franţa şi Olanda a început să primească comenzi. Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.Astfel,în 1989, primește „Marele premiu pentru pictură” în Botoșani și Premiul I pentru portret la Concursul de pictură ”Arthur Verona” în Dorohoi. Aceste premii l-au încurajat să participe cu operele sale și peste hotare, expundând în 1991 în orașul King’s Linn din Anglia, iar în 1992 la Bayonne,în Franța.

Timp de un an de zile (15 decembrie 1992 – 15 ianuarie 1993) artistul expune în cadrul unei expoziții maraton de icoane la Casa Prieteniei Neamț – Champagne-Ardenne, prilej cu care publicul pietrean ia un prim contact cu arta sa.Începând cu anul 2000, pictorul renunță la a mai picta icoane, îndreptându-se către pictura „figurativă”. În această perioadă artistul pictează multe peisaje,cu predilecție pentru panoramele muntoase,din care nu lipsește ”uriașul cu fruntea-n soare”, muntele Ceahlău.Artistul pictează naturi statice, având preferință pentru florile de câmp, „naturale” și mai rar pentru cele de „grădină”. Tot în această perioadă abordează și alte teme, între care și nudurile. E perioada în care pictorul participă la un număr impresionant de expoziții, la Piatra-Neamț, Săvinești, Bicaz, Târgu-Neamț, dar și la Târgu-Mureș, Iași sau București. Un antrenament îndelungat care i-a oferit posibilitatea de a parcurge diferite faze creative, stilistice și compoziționale.Reputația internațională și-o cucerește, însă, în Franța, Anglia, Olanda,Italia,Slovenia sau Germania, unde pictura sa, îndeosebi cea religioasă, e privită cu mult respect, obținând câteva premii importante.

Ioan Popei este un personaj destul de atipic în mediul nostru artistic : echilibrat, deși bântuit de capricii , un ludic lucid,noncorformist, care a transformat tragedia în ironie și melancolia în ilaritate, un artist independent care a fost mereu inamic al etichetelor critice.Un pictor mereu actual și uneori anticipativ, un pictor cu nerv, dușman al oricărui idealism transcendent, discontinuu, dar liber; adeseori perfect, dar fără a aspira vreodată la perfecțiune.

Întotdeauna contrar clișeului iconografic ușor de diferențiat, datorită și extraordinarei sale libertăți imaginative,Ioan Popei emană o convertibilitate multifuncțională a formelor expresive care au un singur numitor comun: simțul libertății.Adică acea condiție creativă, imaginativă și necontaminată a creatorului care în opera sa artistică aspiră la o libertate care se fundamentează chiar în ideea de a face artă; pentru că arta în sine este un spațiu al independenței și al expresivității individuale, ca mod de evadare din tot ceea ce este reglementat și preconceput, care penetrează, pătrunde, absolvă și regenerează… Picturile lui Ioan Popei nu respectă tendințele sau gustul modei (doar gustul său contează),el fiind un pictor pentru care atelierul și pânza reprezintă un univers perfect, încărcat cu pasiune și multă bucurie.

Ioan Popei are darul invenției, care îi permite să reînvie orice conținut până la limitele deformării abstracte, încărcându-l cu semnificații personale, întotdeauna elaborate la nivel de inspirație și execuție.

Creația artistică a  pictorului se prezintă ca un parcurs senzorial care depășește atât figurativul, cât și abstractul spre un orizont nedefinit, care chiar se sustrage graniței sinelui și percepției sale directe. Lucrările sale sunt modelate de un dinamism atrăgător care derivă din reflecția profundă pe care artistul o face cu privire la diferitele niveluri de conștiință care vor fi identificate în tabloul finalizat. Procesul de creație a pictorului este așadar o ascensiune treptată care îi permite să stabilească o dialectică directă cu opera în sine care se identifică cu eul primar al artistului. De fapt, lucrările sale sunt fragmente dintr-un suflet profund, căutător de adevăr și de minciună, de real și de spiritual, de formă și de abstract … al tuturor acestor contraste, ele creând ceva ce nu a existat niciodată…

Dacă ar trebui să spun care este primul cuvânt care îmi vine în minte atunci când mă uit la cele mai recente lucrări ale lui Ioan Popei ,aș spune fără ezitare: tăcerea…

Este de prisos, cred, să subliniez că lumea în care trăim e din ce în ce mai zgomotoasă şi nu e vorba doar de zgomotul sonor, exterior, al mediului urban, ci de cel al gândurilor şi al emoţiilor. E un zgomot de fond, prin care nu mai vedem esenţialul.Omul nu mai are posibilitatea să acorde timp reflexiei şi propriei vieţi lăuntrice, din cauza dinamicii universului exterior care îl copleşeşte şi îl anesteziază.În aceste condiții, tăcerea este într-adevăr o pauză esențială pentru a ne asculta gândurile, pentru a distila emoțiile, pentru a construi un spațiu intim unde să ne refugiem pentru momentele de meditație sau de lejeritate. O tăcere care nu este absența sunetelor și nici sărăcia vocilor, nu este un gol, ci un plin dens de amintiri, experiențe și trăiri pe care cineva dorește să le scoată la suprafață și să le savureze din nou, chiar dacă sunt amare sau dureroase.

Pictura lui Ioan Popei este tăcută, o oază de reflecție, de liniște…Asta nu înseamnă că el subestimează natura problematică a lumii reale, că respinge complexitatea sa pentru a se separa într-un colț al simplității banale; prin instrumentele tradiționale profesiei sale,penelul și culoarea, artistul dă răspunsuri la neliniștile și întrebările manifest, asupra raportului dintre „creator” și „artist” și a misiunii profetice a artistului care poate explica, prin poetica materiei, absolutul, infinitul și marile dubii ale ființei umane – lucruri pe care știința nu poate să le înțeleagă niciodată…

Ioan Popei este un pictor al portretului, al portretului oamenilor și al detaliilor, în care fața umană devine topografia sufletului, teritoriul de investigație al artistului investigator, care nu este niciodată mulțumit să exploreze zonele din umbră, căile complexe aflate sub urmărire, impulsurile care scapă de controlul conștiinței.Discordanțele și contradicțiile ființei umane sunt descrise în esențialitatea fizionomiilor subiecților, într-o mișcare variată de culori și linii, trăsături și contururi faciale care creează o mișcare, o dinamică și un vortex care transpune gândirea, ideea și sentimentul introspectiv într-o cheie vizionară, la fel de sugestivă precum metafora și alegoria.

Iscusința culorilor așezate pe pânză conferă portretului luminozitate și strălucire interioară, oferind caleidoscoape vizuale utile pentru descompunerea figurii,recompunând-o sub o dimensiune imaginară și psihologică interioară în scopul investigării contradicțiilor și limitelor ființei umane.Contrastele culorilor care se amestecă și interacționează, îmbunătățesc și evidențiază figurile reprezentate, conferindu-le definiția corectă,o compoziție potrivită care conferă o dimensiune reînnoită, neașteptată și recunoscută ca parte integrantă a unei adevărate și incontestabile umanități.

Artistul studiază cu atenție forma, studiază în profunzime fețele și anatomiile și este foarte conștient de căile care definesc o figură pentru a da o anumită plasticitate conceptelor și gândurilor. Acel flux de gândire care emană din conștiință, o mișcare continuă și perpetuă, care este reprezentată prin jocuri de contraste de lumină și clarobscur, în care culoarea și materia devin principalii protagoniști ai narațiunii vizuale. Fața umană devine topografia sufletului,un teritoriu de investigație al artistului, care nu ezită să exploreze zonele din umbră, căile complexe aflate sub urmărire, impulsurile care scapă de controlul conștiinței.

Rigoare și emoție, lejeritate și eleganță, echilibru și armonie – acestea sunt câteva conotații definitorii ale picturii lui Ioan Popei.De menționat, în mod special, concepția spațială remarcabilă în sfera abstractă,în care structurile picturilor construite cu transparențe coloristice suggestive au forme și semne care comunică între ele, într-un flux dansant și într-o continuă expansiune emoțională. O rapsodie de culori, niciodată presante, care nu ard, nu explodează, dar care se suprapun, departe de expresia convulsivă a amestecurilor. Impulsuri creative vitale, care sub anxietatea reînnoirii și detașării de realitatea aparentă, se concretizează în aceste superbe compoziții musicale dansante ale pictorului.

Arta abstractă este atât de contemporană, încât este ușor să o găsești peste tot, chiar și în obiectele pe care designul le pune la dispoziție.Însă adevărata mare artă, cea care lasă emoții și  face ca sufletul să vibreze, cea a lui Ioan Popei ,nu are nevoie de nimic altceva decât de tăcere. Pentru că în acele tonuri, în acele gesturi, în acele nuanțe din pânzele sale se spune și se ascunde totul, artistul lăsând urme de neșters. Pictura sa propune o sugestivă uniune cromatică între universul abstract și realitatea figurativă, punând accentul pe patosul operei de artă.

Ioan Popei nu a fost inspirat numai de natură…În filosofia artistului,arta este o creație a omului și nu a naturii…Ea nu este făcută pentru a reproduce ceea ce văd ochii noștri, ci este ghidată de nevoia de a exprima lucrurile pe care ți le imaginezi și pe care le simți sau le visezi și care apar în imaginația artistului.Nu cred că o analiză rațională poate exprima pe deplin farmecul misterios al picturilor lui Ioan Popei și mai presus de toate, fațetele sale. Artistul, menținând în același timp o anumită aderență la realitate, prin culoarea densă și materială, prin utilizarea spatulei, vie în mâinile sale, „obligă” observatorul să depășească orice barieră logică pentru a se proiecta într-o dimensiune necunoscută, în care intuiția generează sclipiri neașteptate.

Cred că cercetarea inepuizabilă, niciodată pe deplin satisfăcută, este cea mai semnificativă caracteristică a picturii lui Ioan Popei , dar elementul care capătă o importanță mai mare este capacitatea sa de a implica observatorul, de a începe un dialog cu el. O cale în care culorile se preschimbă în cuvinte, iar semnul devine muzică care cântă totalitatea percepției, creând în tablourile sale o lume nouă și diferită, o lume care nu cunoaște banalitatea vieții de zi cu zi, o lume a intensității emoționale care generează o artă sinceră, dezarmantă.

În pictura lui Ioan Popei nu există nicio apărare a priori,nu există performanța unei „concepții” elaborate rațional despre artă. Există experiența culturală și existențială a unui artist care se apropie de viață și, mai ales de om, pentru a-și înțelege sensul: acea adevărată esență care se ascunde în spatele evenimentelor, ritualurilor sociale, grabei inepuizabile și nevrozelor care caracterizează dezinvoltura omului contemporan.În discursul pictural al artistului există viață care curge în formă și culoare, există acceptarea conștientă a angoasei și depășirea ei care duce la percepția eternului, există armonie care umple golul existențial resimțit de fiecare dintre noi, ceea ce dă splendoare, versatilitate și rafinament picturilor sale.

În lucrările abstracte ale artistului observăm senzații și emoții profunde, exprimate într-un proces creativ care pornește din instinct, pentru a ajunge la noi prin materie picturală. Liniile și culorile creează un dinamism impulsiv, impregnat cu o vigoare plină de viață, limbajul său plastic fiind o sinteză a instinctului și a rațiunii, o meditație arhitecturală componentă care dă ordine și sens proiecției emoționale a „sinelui”.

Ioan Popei își folosește imaginația împreună cu sensibilitatea, componente indispensabile care răspund nevoilor iminente pentru un ansamblu compozițional plin de impuls; creația sa artistică permite perceperea noilor echilibre atinse, elemente esențiale ale sintezei picturale, pânzele sale nefiind altceva decât părți componente dintr-un mozaic personal, în care fiecare „piesă” este un episod al vieții trăite de pictor. Un ansamblu de fragmente, separate de viața de zi cu zi, care se referă la o dimensiune atemporală, în care se pierd referințele spațio-temporale.

Pictura lui Ioan Popei transmite , în ritmurile fervente ale luminilor și culorilor, aspecte și elemente naturaliste și peisagistice, filtrate de o emoționalitate care se reînnoiește continuu în contact cu realitatea care-l inspiră. Traducerea estetică a dispozițiilor, percepțiilor și sentimentelor este definită în pânzele sale cu o forță narativă sugestivă, printr-o orchestrare vibrantă a culorilor, captând în gestul creativ senzații și intuiții amplificate de imaginație, pentru a realiza o expresie artistică completă cu angajamentul profund al minții și sufletului. Limbajul pictural al artistului esențializează natura înconjurătoare și o reformulează cu originalitate, condensând impulsurile interioare și interpretările simbolice ale atmosferelor și iluminării dinamice a materiei cromatice, conținuturi și valori induse de o observare sensibilă a realității.

Ioan Popei este un artist tonic și iradiant, cu o mare sensibilitate culturală și socială. El a fost întotdeauna un apărător convins și pasionat al unei idei de pictură bazată pe căutarea dimensiunii autentice și profunde a condiției și naturii umane, prin elaborarea unui limbaj figurativ care nu este în mod absolut mimetic, ci cu o interpretare expresivă vitală. Modul său de pictură, caracterizat printr-o tehnică rafinată, o concentrare accentuată a subiectelor și o intensitate extraordinară de execuție, are valori extrem de actuale, fiind într-o relație emoțională, dar și mentală și optic-perceptivă.

De-a lungul timpului au avut loc schimbări și evoluții în opera sa, dar destul de limitate ca oscilații, de la tensiuni post-impresioniste, la un abstracționism mai accentuat,variații legate de starea personală de spirit și de caracteristicile subiectelor abordate.Sobru,concis și esențial în lucrările sale,artistul este un narator sensibil și rafinat a cărui dimensiune poetică este calată firesc în discursul său pictural.

Steve Jobs a spus că „suntem aici pentru a lăsa o urmă în univers”…Ei bine, Ioan POPEI lasă această urmă , în fiecare an, din ce în ce mai evidentă, din ce în ce mai profundă … Prin urmare,nu este dificil să-ți imaginezi  freamătul şi neastâmpărul unui artist  adevărat pentru care destinul  se confundă cu ARTA…

 

Premii

  • Premiul întâi la „Cel mai bun portret”
  • Marele premiu în cadrul taberei de la Botoșani
  • Premiu pentru portret – Competiția-Arthur Verona
  • Premiul întâi la „Cel mai pun peisaj în ulei” – Sibiu
  • Premiul întâi la „Cel mai bun colorist” – România

Expoziții

1985 – 2004 – Expoziții in România
1991 – Anglia
1992 – Bayonne în Franța
1995 – Rotterdam in Olanda
1996 – Ridderkerk in Olanda
1997 – Den Hag în Olanda
1998 – Den Hag în Olanda
1999 – Melbourne în Australia
2000 – Rotterdam în Olanda
2002 – Viena în Austria
2003 – Munchen în Germania
2005-2015 – România (anual)
2011 – Londra, UK
2014 – Bratislava
2016 – Bratislava