Născut la data de 12 august 1931 în oraşul Moreni, judeţul Dâmboviţa, Ion Minoiu devine absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti – secţia pictură, la vârsta de 24 ani, în anul 1955. În timpul facultăţii a avut norocul să-i aibă ca profesori pe unii dintre deja consacraţii pictori ce fac onoare patrimoniului artistic românesc, precum Nicolae Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Camil Ressu, Ion Medrea cu care a lucrat continuându-şi şlefuirea artistică, chiar şi după terminarea studiilor.

Pictor şi ceramist, autorul unor importante  lucrări de artă monumentală situate în spaţii publice din unele oraşe din ţară (Bucureşti, Sighişoara, Giurgiu, Buhuşi etc.), a înregistrat de-a lungul timpului o ascensiune rapidă şi diversă atât a exprimării sale artistice cât şi ca prezenţă participativă în cadrul unor numeroase manifestări artistice colective sau individuale, atât în ţară cât şi în străinătate, fiind prezent în cadrul unor expoziţii de artă românească deschise la Londra, Paris, Praga, Köln, Riga, chiar şi la New York.

Originalitatea artistului polivalent Ion Minoiu este una complexă în cadrul căreia prevalează relaţia existentă între viziunea sa artistică şi fondul de specific naţional din care aceasta ţâşneşte precum „ţipetele lăstunilor, spărgând fructele verii din care sângerează must roşu în pâraie curgând verzi peste spulberările fânului”, după cum spunea scriitorul Fănuş Neagu într-o  apreciere  metaforică extaziantă prilejuită de contemplarea lucrărilor acestui minunat artist. Secretele conexiunii existente între stilul său propriu şi elementele stilistice  definitorii ale artelor noastre plastice ori ale culturii noastre naţionale sunt destul de facil de  depistat ţinând cont de emoţia pe care o declanşează vizionarea operelor sale.

Vibraţia de înaltă spiritualitate pe care o transmite artistul privitorilor operelor sale în care efectele vizuale se completează cu senzaţii tactile care biciuiesc dar care, în acelaşi timp, încântă  ochiul – apreciere care aparţine revistei „Revue roumaine” -, în urma unei expoziţii de teracotă considerată a fi prima cea mai importantă expoziţie a sa, în ciuda faptului că până atunci era socotit a fi pictor, dovedeşte o fantezie bogată şi fructuoasă  îmbogăţită de experienţele sale picturale şi de insistente căutări. Împreunarea originală a utilului cu frumosul, cu esteticul prin utilizarea unor plăci de faianţă decorativă cu sculpturi de mozaic smălţuit şi a piesele de interior decorative, combinarea elementelor figurative cu cele nonfigurative într-o exprimare sensibilă şi, în acelaşi timp, inteligentă creează un farmec poetic accentuat de veselia culorilor.

Structurile sale ceramice, în gresie sau în faianţă, din  porţelan sau din panouri compozite, ceasul din ceramică, eroul său favorit,  au o forţă atemporală, formele şi culorile fiind încărcate de poveşti al căror „duh” este chiar artistul, nu fără a exprima totodată vădita sa intenţie spre modernitate şi spre descoperirea de noi limbaje plastice care să răspundă permanentelor sale căutări şi explorări interioare. Devenirea sa originală ca ceramist evidenţiază un gust aparte, dominat de simplitate şi echilibru, în care semnalăm „spiritualitatea simbolismului” îmbinată cu strălucirea smalţului într-o expresivitate  realizată de „simbioza între artă, tehnică şi ştiinţă, transformând meşteşugul olarului anonim în duh de frumuseţe şi de inefabil”, după cum spunea acelaşi Alecu Ivan Ghilia. Obiectivul artistului este acela de a-l implica pe privitor, de a-i stimula imaginaţia astfel încât finalitatea operei să fie strict individuală, subiectivă în raport cu imaginaţia şi temperamentul fiecăruia: „Îi ofer, astfel, spectatorului, doar o mostră de la care pornind, el să poată construi în imaginaţie un cămin, un şemineu etc”. El creează adevărate bijuterii plastice care nu doar atrag, dar, în acelaşi timp, stimulează imaginaţia transmiţând publicului stările sale şi generând alte stări, alte sensuri supuse decriptării iubitorilor de frumos.

Ion Minoiu – artist intelectual, elevat, adaptat modificărilor şi noului în artă

Ion Minoiu devenise un artist polivalent încă înainte ca interdisciplinaritatea în artă să devină o necesitate pentru orice profesionist. Observăm la Minoiu încă de timpuriu în activitatea sa, o interrelaţionare nu doar cu disciplinele artelor vizuale ci şi cu cele din diverse domenii culturale (istorie, antropologie, cultură şi civilizaţie, sociologie, cultură literară etc. în ideea surprinderii cât mai fidele în operele sale, a manifestărilor socio-umane aflate în permanentă efervescenţă. Astfel, ideile operelor sale  de artă  monumentală ţin, indubitabil, cont, atât de peisagistica în care vor fi amplasate, adaptându-se ambianţei înconjurătoare  (în funcţie de aceasta ele vor fi deconectante – cele situate în parcuri,  sau utilitare – cele aferente spaţiilor comerciale),  de ambianţa istorică şi arhitecturală, cât şi de mesajul pe care îl transmite opera finită prin tematica abordată. Atât ambientul pe care îl creează prin efectul decorativ dar şi conflictul tematic pe care îl exprimă trebuie să vină în întâmpinarea dorinţelor omului prin „transpunerea plastică a marilor teme ale societăţii noastre, ale umanităţii, în general” – după cum afirmă însuşi artistul.

Pictura lui Ion Minoiu, abordată atât în stil clasic cât şi abstract, cu influenţe cubiste, dar şi abstracţioniste, conţine o tematică variată, fiind caracterizată de subiecte predominant clasice în care predomină peisajul, portretele, naturile statice, compoziţiile cu personaje. Exprimarea sa plastică interferează cu motivele geometrice şi liniile ferme folosite în ceramică, sinteză care conferă lucrărilor sale efecte stilistice speciale prin contururi ieşite în relief sau printr-o cromatică necaracterizată de cuminţenie plastică. Focul său lăuntric dezvăluie sentimente puternice care sunt transpuse cu ardoare pe pânză surprinzând prin culori clar delimitate compoziţional, trăiri ale personajelor sale în care integrează propriile trăiri, în ciuda faptului că uneori, doar aparent, semnalăm anumite detalii nesemnificative, puse acolo cu un anumit rost, anume acela de a sublinia punctul de interes al lucrării. Personajele reprezentate în portret sunt de vârste diferite şi ele au făcut parte într-un fel sau altul, din viaţa artistului, marcându-i existenţa. Ele sunt redate cu pasiunea sincerităţiiprin contururi cromatice echilibrate, deosebit de cazul naturilor statice şi peisajelor unde culorile sunt intense, chiar strălucitoare uneori, încărcate de sonoritate, în care domină galbenul şi verdele intens, precum şi albastrul, ca simbol al cerului. Numeroase peisaje de la Sighişoară, loc magic pentru artist, în care a creat atât pictură cât şi ceramică,  Grădina Botanică din Bucureşti, Întorsura Buzăului cu fascinantele căpiţe de fân sunt câteva din locurile pe care le regăsim cu generozitate în pictura lui Ion Minoiu, determinându-ne o emoţie profundă, încărcată de un efervescent optimism şi de imensă bucurie.

Etapele evoluţiei lui Ion Minoiu, persistente şi consistente în acelaşi timp, l-au transformat într-un artist intelectual, elevat, adaptat modificărilor şi noului în artă, dar care, în acelaşi timp, duce mai departe tradiţiile  pământului românesc căruia îi rămâne fidel şi pe care îl va iubi până la sfârşitul vieţii: „Ion Minoiu e un artist căzut în rugăciunea pământului” . El „şi-a topit fiinţa pe florile care împacă durerea”: […] „Nu ştiu de unde vine, dar umbrele neamului său trebuie că se frâng într-un noian de prunduri însorite, scormonind în bulgari descîntaţi, furînd lunecarea luminii de pe frunze şi fluturi” – cum îl caracteriza marele său admirator, Fănuş Neagu.