Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut

La vreo doi kilometri de Suceava, într-o casă de pe dealurile domoale ale Ipoteştilor, marcată cu o insolită carte de vizită (o frescă), trăieşte Nicolae Crasi, un artist plastic înăscut, despre existenţa căruia nu am ştiut nimic, până în această săptămână, când l-am însoţit pe vărul lui, Radu Iaţcu, doar ca să-mi arate „un artist mai mare” ca el. Fiind noi vechi, ba chiar străvechi prieteni, cunosc bine opera plastică a (mai nou) arhitectului  Radu Iatzko, iar provocarea m-a făcut curios.

Casa bunicilor lui Radu Iaţcu se afla, pe coasta dealului, ceva mai sus de casa familiei Crasi, iar Radu şi Nicolae au copilărit împreună. În arta lor, există o anume înrudire, cea a spaţialităţii, care m-a determinat să scriu, în materialul anterior, că artiştii plastici, cu care ar trebui să se mândrească Ipoteştii, sunt veri.

Nicolae Crasi, un fel de Taras Bulba, cu falnice mustăţi zaporojene, cu priviri senine şi înveselitoare, cum numai la regretatul pictor Ion Grigore am mai aflat, trăieşte în lumea lui, o lume durată pe voinţa de a lăsa Ipoteştilor cât mai multe lucrări cu case vechi, reprezentate şi grafic, şi pictural, cu rol de tezaur de memorie, înfăşurat delicat în sufletul lui generos. Între timp, adică în clipele care-i mai rămân după trăirea mărturiilor şi după treburile gospodăreşti, Nicolae Crasi îşi exersează peniţa şi pensula ba cu reproducerea unor opere aparent imposibil de reprodus, ba cu opere proprii, năvalnice, dinamice şi ameţitoare. În casă, o singură lucrare (cred că o reproducere, aceiaşi cu cea de afară), lângă un felinar, de parcă nu ar fi casa unui pictor, şi nimic altceva, care să îi desconspire vocaţia.

Apoi vin lucrările originale, pe care Radu Iaţco le tot mută, de pe masa din centrul camerei, ca să le pot poza.  Nu intenţionez să decupez fotografiile, pentru că, spre deosebire de artiştii plastici, care au de prezentat opere, eu am de prezentat o stare, o realitate dumnezeiască, fremătătoare, care există dincolo de măruntoşenia fiecărei zile. Iar Nicolae Crasi ţopăie pe lângă noi, explicând ici şi colo, cu precipitarea unui cazac de odinioară, care intră în luptă, fără să fi apucat o duşcă de vodcă. Iar „duşca de vodcă” a lui Nicolae Crasi este desăvârşirea: „Aici ar mai trebui pus ceva, dar încă nu văd cu sufletul ce anume!” sau „Grafica asta nu e terminată; dar nu crezi că aşa ar trebui să rămână?” şi aşa mai departe.

Arta lui Nicolae Crasi, bazată pe înrudiri tehnice de expresie diverse, e unică, are stil, adică o dezlănţuită desferecare de forme şi de culori, o ameţitoare cavalcadă de lumină străfulgerată (ce alceva este viaţa omului?). Mână sigură, desen exemplar, imaginaţie dinamică şi mistuitoare, dar şi o nostalgie a departelui (nu a depărtării) copleşitoare.

Nicolae Crasi are o ştiinţă a simbolurilor străvechi ireproşabilă, în care imaginaţia creatoare desăvârşeşte şi face inteligibile mesaje ancestrale, aparentele mesaje târzii creştine, inserate ici-colo, fiind, aşa cum sublinia Sfântul Augustin, în „Civitas Dei”, doar trăiri cosmice, necesare ca repere.

Nimic din simbolistica ancestrală nu lipseşte din grafica lui Nicolae Crasi, nici octogonul, în toate variantele astrale, nici triunghiul „celtic” (intuit, parcă, aidoma celui din anul 5.000 înainte de Hristos, descoperit, ulterior, de arheologul Constantin-Emil Ursu, la Baia), nici „paradesha”, nici dubla sfinţenie a omului sfânt – acestea din urmă, în defăşurări aglomerate, ba chiar şi stilul primordial de naraţiune cosmică, în care fiecare om devine o cetate, aspirând spre ceruri şi mutându-şi străbuni în cer.  De aici, senzaţia de templu, de iluminare, în care oficiază sacerdotul, caracteristică operei lui Nicolae Crasi şi contactului iniţiat cu o astfel de operă narativă (naraţiunile mitului iniţial şi iniţiatic prin linii, în dispuneri dezvoltate, care valorificau, prin perimetre, cele două cruci, se rosteau în „limbajul ritmicităţii”, universal şi păstrat ca atare în toate culturile lumii).

Nicolae Crasi esenţializează, în puţine cuvinte rostite, ceea ce am spus eu mai sus, definind un crez artistic dezarmant: „Frumuseţea unui om o găseşti, întotdeauna, în sufletul lui, nu în aspectul lui fizic”. Nicolae Crasi a izbutit să-şi desluşească frumuseţea lăuntrului, înfăţişând-o tainelor, cumva boeme, cumva sacerdotale, în care îşi trăieşte însingurăril.Opera lui artistului  e atemporală, sfidează Timpul, în favoarea Căii, adică a făptuirilor stilistice, cum le numea Lucian Blaga, prin care fiinţa umană, dintotdeauna şi pentru totdeauna, îşi caută locul său în univers.

Nicolae Crasi a avut o singură expoziţie personală, prin anii ’70, în fosta Galerie de Artă a Sucevei comuniste, devenită cârciuma primarului Lungu al Sucevei haida-haida-democrate. O expoziţie fără vernisaj, dar o expoziţie personală. De atunci şi până astăzi, deşi lungi şiruri de culturnici rumegă din bugetul îndreptăţit pentru Cultură, nimeni nu a vrut să mai ştie nimic de artistul plastic Nicolae Crasi, de liniile lui sigure şi elegante, de coloritul impecabil şi, mai ales, de cosmicitatea dezlănţuită, în continuă mişcare, care îi caracterizează şi stilul, şi opera.

În vara anului 2016 , iubitorii de frumos au avut ocazia de a se întâlni  cu opera aceasta adevărată, vibrantă, dosită de ignoranţa culturnică din sistem. De data asta, Nicolae Crasi a avut parte de un vernisaj strălucitor, pe care, de altfel, l-a meritat pe deplin. De atunci, artistul lucrează mereu cu aceeași discreție cu care ne-a obișnuit ani la rând. Căci aşa este Nicolae Crasi, un boem sfielnic, pururi intimidat de miracolul universului, dar dornic să-i atingă fruntea şi raza de lumină care i se cuvine. Pe care o aşteaptă, pregătit să o întâmpine cu evlavie, dar fără să o provoace cu vreo invitaţie. În fond, el este un creator, adică însăşi tăcerea în cosmică vibraţie.

                                                                                                                                                                                                                              ION DRĂGUȘANUL