Despre un mare proiect – pe orizontală – al restituirilor culturale, a unor nume ce au contribuit la identitatea de spirit (scris, desenat, interpretat) a românilor, putem să facem vorbire doar atunci când actualizăm inițiative instituționale, sau individuale, dar nu și generalizate.
Cum îți gospodărești viitorul, așa vei avea un trecut. Se pare că este paradoxul necesar pentru a pune în mișcare inerții, cutume birocratice și o anume apatie cu ifose.
Primăria din Râmnicu Sărat le-a încredințat artistului Radu Iațcu-iatzco și lui Ioan Serediuc misiunea de a preda – cu imagini – o lecție culturală despre Saul Steinberg, de la a cărui naștere se împlinesc, în 15 iunie, 104 ani. Străinii, cei care până la urmă, l-au încetățenit, au știut să-i acorde importanța necesară, și să-l așeze pe soclul binemeritat.
Strădania de acum, a celor de acasă, este cu atât mai meritorie, cu cât destinul cultural al orașelor mici, unde nu se întâmplă nimic, câte un seism, un orgoliu seismic, pot face minuni, pot transforma reveria într-o realitate neastâmpărată.
Poate nu ar fi lipsit de interes ca la unul dintre liceele orașului, sau chiar la tustrele școlile, în locul unor cenușii, somnifere ore de dirigenție, să fie prezentat Staul Steinberg de Râmnicu Sărat, cel care a fost slujitorul devotat al prestigiosului The New Yorker, încă din 1947, când va fi corespondentul acestuia pentru procesul de la Nűremberg și își va continua colabo­rarea grafică, timp de aproape 60 de ani, cu peste 1200 de desene și 85 de coperte ale revistei.
Imaginația sa, racordată la social, la cerințele comunitare, nu numai în calitate de cetățean american (din 1943) activ și introspectiv, va dărui în timp felurite modalități artistice ale ludicului, de la grafică și terminând cu reabilitarea prin artă imaginativă a cutiilor de carton, a pungilor de hârtie – lucrări arhitecturale de mare încărcătură, reverberând experiențe ale copilăriei într-o familie ce a trăit la umbra lui Gutemberg.
Legăturile sale cu România au fost indirecte, trecând cumva prin sângele întâmplărilor și al istoriei. A ilustrat cărțile lui Eugen Ionesco, a păstrat cu un fir subțire din restituit, legătura cu copilăria sa, într-un fel idilizată.
N-a considerat necesar să revină, după 1989 acasă. Decizia i-a aparținut, alimentată și de lipsa de interes, și a mâinii întinse – peste Ocean – ca semn de chemare și de prețuire.
Se face acum, aparent tardiv, dar dacă lucurile s-au pornit, atunci, desigur, speranța va pleca ultima dintre noi. Avem certitudinea lucrului bine făcut, fiindcă Radu Iațcu-iatzco este omul pro­vidențial din interior, el însuși artist și cunoscător al fenomenului caricaturii, autor și coordonator de cărți importante ale genului.
Tulburătoare rămâne imaginea unui Saul Steinberg, în apartamentul său din New York, în 1999 (anul morții sale) aplecat asupra unor schițe despre vechiul București: la 85 de ani respira imaginea unui vis românesc.
Prea-departele și nepăsarea nu l-au adus acasă. Acum a venit, prin această lucrare reparatorie, cel puțin moral, și trebuie să ne obișnuim cu Saul, dar și el va trebui să ne învețe din nou.
Cornel UDREA